h1

Chapter 1: Kira (teaser – from my new novel called “Bran – povestea unui altfel de vampir”-volume.2)

aprilie 24, 2013

Eram eu,insa ma schimbasem.
Imi asteptasem moartea. La inceput infricosata, cu timpul o acceptasem iar apoi ma rugasem sa vina cat mai repede si sa termine cu mine-ntr-o clipita. Fara drama. Scurt, surd si rapid. Insa acel om ce se plimba pe docuri, “aristocratul”cum ii spunea tot satul… Acel barbat extravagant,
ce-avea ochi de pasare rapitoare,parul lung si tenul palid, ma intrigase.
“Ciudat” -gandeam cu mintea aiurea,incercand sa ma concentrez pe acea idee -”niciodata nu am fost atrasa de barbati nobili insa luxul mi l-am dorit dintotdeauna. Acel fast la care visasem de copila.
Copila…inca sunt copila. O fecioara muribunda.
…Hmmm…Nu chiar fecioara” … isi spuse Kira zambind sarcastic in mintea sa bulversata. Desi avea doar 24 ani avusese multi amanti.
Cei din sat o blamasera, punandu-i nume triviale. Insa ea stia ca viata promiscua nu o afecta in rau, mai degraba o incita, o facea sa se simta mai speciala. Ea nu era
ca ele. Supusa, devotata unui singur barbat mai mult de cateva luni de zile, slaba-ca ele si naiva -ca ele.
Oricum atunci cand devenea furioasa pe ei, acestia brusc cadeau la pat si mureau.
Si oricum nu i iubise pe niciunul dintre ei. Incercase dar nu putea.
In esenta era fidela si isi dorea Barbatul care sa o domine;sa o trateze ferm insa fin, sa o faca sa se simta Femeie, sa o respecte, sa o divinizeze.
Insa acei ei sa nu faca proasta alegere de a-i arata netarmuita afectiune. Nu prea mult. Nu tot odata..Niciodata. Caci atunci cand un barbat ii arata slabiciune, ii placea sa il calce in picioare. Sa-l rupa in bucati,
sa il umileasca. Nu stia de ce. Pur si simplu nu il mai putea respecta.
Sacrificiul lui, in favoarea ei. O straina! Nici macar nu o cunosteau.
Oare asta era dragostea? A te lasa in urma pentru un altul? Nu stia… insa ea voia un barbat care sa o faca sa simta izul disperarii lui, insa niciodata sa nu
se divulge ei total. Sa ramana un chipes misterios, eterna enigma pe care ea sa incerce sa o rezolve in fiecare zi.
Acel El care s-o invete sa zboare fara aripi, sa planga fara lacrimi, sa urle fara durere. Sa poata sa il respecte. Sa nu fie un mitocan egoist. Exact asa fusese ea. “Antichristul”
o numise un fost iubit de al ei. Altul ii spusese mai elegant “Lucifer”.
Acel barbat care sa aiba o pasiune netarmuita sub aspectul de gentleman glacal.
Insa nu exista in toata Rusia acel om. Il cautase inca de la 16 ani.
Avusese amanti, iubiti, logodnici. Ba chiar fusese ceruta in casatorie de cateva ori.
Nu fusese atrasa niciodata de viata domestica.
Desi nascuta intr-un catun uitat de lume, in batrana si glaciala Rusie, stia foarte bine ca poate mai mult decat sa devina o sotie si mama devotata.
Era o rebela in epoca fastului Edwardian.
In epoca ipocriziei. Mizeriei si opulentei. Foametei si belsugului.
Epoca Antitezei. Asa o denumise Kira.

Si se simtise atat de pierduta atunci cand se imbolnavise. Parca lehamitea de viata pe care o avea in desele depresii metafizice, disparuse, si atunci realizase cat de
pretios este momentul. Momentul pe care si-l refuza mereu, momentul in care nu se iubea, momentul uitarii de sine.
Momentele uitate in absint si laudanum, mancare buna, matasuri si esente fine.
Astfel , Kira se intorsese la 24 de  ani in satucul natal,ca sa moara.
Isi aruncase straiele, isi taiase buclele blonde si privea cum sufletul ii era prins intr-un trup tuberculos.
Fiecare pas o durea si fiecare suflare ii spinteca pieptul in doua.

Imagine

h1

i won :)

iulie 11, 2012

Imagine

21-st place s not so bad:)

h1

my new article

iunie 21, 2012

you  can read it here :

 

http://www.fogs.com/articles/how-to-make-a-man-yours-in-6-simple-steps-1535

h1

Tu

iunie 19, 2012

Imagine

Aveam un blestem

In palma

Si paseam singura

Pe o strada prafuita

Iar cine voia sa ma cunoasca

Imi intalnea umbra.

Niciodata chipul.

Eu si umbra mea am mers

Undeva, in smoala noptii

Nu stiu ce s a intamplat

Poate ca …

Stelele s-au saturat

Sa vada

Minciuni ce  le sopteam la infinit

Poate ca …

M-ai asteptat

In semiintuneric si

Ai umblat prin nopti lungi

Ai umplut romane

Cu drame

Dar nu ti umplusei sufletul de

Mine …

De aceea, poate, ochii tai visau goi

La meleaguri oculte

Si paduri intunecate

In care numai poetii pot patrunde

Cu versuri nou-nascute

Sau poate druizii, candva demult

Cand fierbeau in cazane

Vorbe si plante aromate

Nascand sperante.

Sau poate… un vagabond

Fumator de opiu …

Sau poate un pictor cu parul lung

Si foame n pantece

Sau pianul si vioara …

Dintr o taverna intr un oras medieval, departe n ani

O mana de oameni

Ce nu-i cunosteai

Si cu care imparteai

Alcoolul viselor tale

Din cupe de sticla ieftina

In nopti de luna bolnava de singuratate

unde lupii se transforma n oameni

Si oamenii –n lupi

Si-n acea melodie bizara

Niste ingeri invizibili

S-au hotarat sa

ne coasa palmele impreuna

Ochii-ti straluceau aurii

in seara aceea

si mai sorbeai o gura de libertate

varsandu-te sub lanturi de rugina

iar eu privind ,

mi-am oprit inima pentru cateva secunde

limbile ceasului fugind  inapoi

cu o mie de ani

hipnotizandu ma.

De atunci…

Noaptea a inceput la tine

Mai incolo , nu mi pasa ce va fi

Atata timp cat ma odihnesc mereu

Goala

Intre cearsafurile tale.

h1

Book review by my readers

mai 23, 2012

Book review by my readers

Dupa o zi gri, am dat de review-ul asta,care efectiv mi-a inseninat sufletul. Sunt mandra ca am pareri pozitive asupra romanului meu. E o onoare pentru mine, cand observ ca romanul meu place, ca lumea intelege ceva din el, ca ramane un iz de vechi dupa citirea lui… asta era si ideea iar Andree m-a inteles perfect.

Accept si review-uri negative, e ok sa ai o parere atata vreme cat ti-o argumentezi:) asa ca ..bring it on:))!

http://welcometowhereveryouuare.blogspot.com/2012/05/book-review.html?showComment=1337807099990#c1410699926491104650

h1

1900

mai 23, 2012

Azi chiar am inspiratie sa scriu, afara ploua si e intunecat. Ador vremea asta gri. Ma linisteste si ma lasa sa pot gandi, sa pot fi melancolica fara sa regret. Pe fundal aud o melodie de cutiuta muzicala ce aduce usor cu Lullaby din Pan’s labyrinth, dar  nu cutiuta din acelea noi, kitchoase, cu melodii metalice, ci una veche, de lemn cu incrustatii sidefii  si interior de catifea albastra, din 1910, cu propria-I poveste. Pacat ca o ascult  pe youtube si nu am asa ceva la mine in camera.

Mereu m a atras vechiul, ideea de trecut. 1900, art-nouveau si tot ce tine de acei ani. Probabil ca m-am reincarnat dupa ce-am avut un trai extraordinar, dar  prematur furat in acea epoca nu asa demult apusa. Imi imaginez mii si mii de scenarii cum ca eram poet boem, cu un  singur costum, joben ponosit si pantofi cu gauri. Poet cu plete negre si ochi migdalati ce cutreiera orasul in lung si n lat, in cautare de inspiratie si noi drame (pentru inspiratie). Poet cast, ca un copil si decazut in propriile ganduri perfide, cu viata haotica, vicii si legaturi amoroase controversate.

Sau poate eram o dama de companie, versata si imi placea Pierre Bonard sau muzica de gramofon, sau cate si mai cate personaje venite din era aia palid-prafuita… sau poate eram o pisica. Da, o pisica neagra, ca faimoasa pisica a lui Poe.  Pisica ce vedea lumea de sub streasinile murdare, sub un soare bolnav de tuberculoza  si o luna moarta. Probabil ca eram fara stapan si mancam doar resturi de carne de la macelarul orasului. Soarecii nu mi placeau pentru ca erau cleiosi, putrezi, haiosi in felul lor.

Cam atat…

Imagine

h1

Porphyria’s Lover

martie 14, 2012

by Robert Browning

 

The rain set early in tonight,

The sullen wind was soon awake,
It tore the elm-tops down for spite,
and did its worst to vex the lake:
I listened with heart fit to break.
When glided in Porphyria; straight
She shut the cold out and the storm,
And kneeled and made the cheerless grate
Blaze up, and all the cottage warm;
Which done, she rose, and from her form
Withdrew the dripping cloak and shawl,
And laid her soiled gloves by, untied
Her hat and let the damp hair fall,
And, last, she sat down by my side
And called me. When no voice replied,
She put my arm about her waist,
And made her smooth white shoulder bare,
And all her yellow hair displaced,
And, stooping, made my cheek lie there,
And spread, o’er all, her yellow hair,
Murmuring how she loved me—she
Too weak, for all her heart’s endeavor,
To set its struggling passion free
From pride, and vainer ties dissever,
And give herself to me forever.
But passion sometimes would prevail,
Nor could tonight’s gay feast restrain
A sudden thought of one so pale
For love of her, and all in vain:
So, she was come through wind and rain.
Be sure I looked up at her eyes
Happy and proud; at last I knew
Porphyria worshiped me: surprise
Made my heart swell, and still it grew
While I debated what to do.
That moment she was mine, mine, fair,
Perfectly pure and good: I found
A thing to do, and all her hair
In one long yellow string I wound
Three times her little throat around,
And strangled her. No pain felt she;
I am quite sure she felt no pain.
As a shut bud that holds a bee,
I warily oped her lids: again
Laughed the blue eyes without a stain.
And I untightened next the tress
About her neck; her cheek once more
Blushed bright beneath my burning kiss:
I propped her head up as before
Only, this time my shoulder bore
Her head, which droops upon it still:
The smiling rosy little head,
So glad it has its utmost will,
That all it scorned at once is fled,
And I, its love, am gained instead!
Porphyria’s love: she guessed not how
Her darling one wish would be heard.
And thus we sit together now,
And all night long we have not stirred,
And yet God has not said a word!

 

Imagine

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.